Boala parodontala

   Parodontoza este responsabilă pentru mai mult de 80% dintre dinţii pierduţi după vârsta de 35 ani. Există o legatură certă între parodontoza şi mai multe probleme grave de sanatate, cum ar fii bolile cardiovasculare, diabet, bolile respiratorii. Determinantul genetic joacă şi el un rol important în apariţia şi evoluţia bolii. Dat fiind efectele nefaste pe care parodontoza le poate avea, stabilirea cât mai timpuriu al riscului de producere a bolii este unul dintre obictivele sistemelor de sănatate modernă.

Paradontoza, numita ştiintific "boala parodontală", este o infecţie cronica care încet şi progresiv afectează structurile parondontale ale dinţilor (ţesutul de susţinere) şi are ca principală cauză bacteriile prezente în placa bacteriană.

Un pic de anatomie

 

Parodonţiul este ţesutul care leagă dintele de alveola dentară. Parodonţiul are rol de amortizare a forţelor din masticaţie dar şi de stimulare a metabolismului osos. Îmbolnăvirea parodonţiului se numeşte paradontoză, parodontoză sau boala parodontală.

Din punct de vedere topografic cuprinde două zone:
1) parodonţiul marginal format din gingie, cement, os, ligament alveolo-dentar a carui îmbolnăvire este acută şi cronică. El se împarte în parodonţiu de înveliş format din fibromucoasa gingivală cu ligamente supraalveolare şi parodonţiu de sustinere care îndeplineşte rolul de echilibrare a forţelor de masticaţie;
2) parodonţiu apical.

Care sunt cauzele aparitiei bolii parodontale?

 

Microorganismele

Se consideră că toţi factorii care influenţează etiopatogenia şi evoluţia parodontozei sunt favorizanţi sau predispozanţi, dar nu constituie cauza bolii. Factorul cauzal de parodontoză este considerat factorul microbian. Se poate afirma că factorul determinant este răspunsul imun al organismului. Parodontoza este rezultatul interacţiunii între bacteriile din placa bacteriană şi răspunsul imun al gazdei, terenul.

Sistemului imunitar

Parodontoza are o evoluţie ce depinde nu numai de agresivitatea şi specificitatea bacteriilor, dar şi de modul cum va raspunde organismul la atacul microbilor, existând o interacţiune între microorganismele cavitaţii orale şi răspunsul imun al organismului.

Influenţa afecţiunii sistemice

Cavitatea bucală face parte din organism şi nu poate fi separată de acesta. Aici se întalnesc toate semnele care pot să ne orienteze spre un diagnostic general. Clasicul gest al medicului "deschide gura şi arată limba'' cu care se începea examenul bolnavului, nu işi va pierde niciodata din importanţă "intrucât mucoasa bucală este oglinda stării de sănătate a organismului''.

Care sunt posibilitatile de tratament?

 

Parodontoza are un tratament ce necesită o individualizare maximă, raportat la statusul general şi parodontal al pacientului. Tratamentul pentru parodontoză trebuie început cât mai devreme, necesită instituirea precoce şi continuarea până la vindecare. Vindecarea nu înseamnă doar cicatrizare ci şi regenerare iar dacă tratamentul este bine condus se poate produce realipirea gingiei pe suprafeţele rădacinii dintelui. Aceasta se întâmplă doar în stadiile incipiente ale bolii.

Starea de ,,vindecat'' înseamnă starea de ,,sănătos'', ceea ce înseamnă dispariţia inflamaţiei în cazul gingivitei sau dispariţia inflamaţiei şi reaplicarea gingiei pe dinte în cazul parodontozei. Planul de tratament cuprinde 4 obiective principale, care trebuie comunicate pacientului şi cu care acesta sa fie de acord:
1. Tratamentul leziunilor parţilor moi - vizeaza eliminarea inflamaţiei, suprimarea pungilor parodontale şi a factorilor cauzali de iritaţie locală. De o deosebită importanţă este instruirea pacientului în scopul însuşirii procedurilor pentru asigurarea unui control eficent al plăcii dentare;
2. Tratament de reechilibrare funcţionala care constă în şlefuirea selectivă, restabilirea arcadelor dentare ( prin refacerea morfofunctionala corectă a arcadelor dentare), redresarea ortodontică;
3. Tratamentul sistemic vizează controlul bolilor genetice;
4. Tratamentul de menţinere va fii instituit în toate cazurile prin controale periodice, eşalonate în funcţie de starea locală şi generală a pacientului, de abilitatea acestuia la întreţinerea unei igiene riguroase buco-dentare, la tendinţa de carii şi la depozite tartrice.

 Tratamentul chirurgical rămane întotdeauna o opţiune, ce depinde de stadiul bolii, şi aşteptările pacientului.

Ce poate face medicul stomatolog?​



Iniţial, medicul trebuie să igienizeze zona/zonele afectate, datorită depozitelor de tartru, ce afecteaza dintele si gingiile. Deşi, în unele cazuri, tartrul conferă o rezistenţă mărita ansamblului dinte-gingie, aceasta este o falsă impresie, tartrul fiind elementul agravant al acestei boli. Igienizarea se realizează prin detartraj şi planare radiculară, aplicaţii locale cu substanţe antimicrobiene şi antiinflamatorii. 

Pacientului i se explica conduita pe care trebuie sa o adopte în cazul acestei boli, şi i se prescrie un tratament medicamentos.

În unele stadii avansate ale bolii, în care pacientul sufera de mobilitate dentară şi risca pierderea dinţilor de pe arcadă, medicul poate opta pentru imobilizarea temporară sau permanentă a dintilor.

 



Imobilizarea dintilor parodontotici

   Imobilizarea dinţilor parodontotici este un mijloc terapeutic de echilibrare functională, prelungind existenţa dinţilor. Această procedura are ca scop consolidarea multidirectională a dinţilor mobili, într-un bloc pluridentar capabil să se opună funcţional forţelor nocive din timpul masticaţiei.

   Imobilizarea este un procedeu care se realizează în general după celelalte tratamente parodontale: detartraj şi planare radiculara, aplicaţii locale cu substanţe antimicrobiene şi antiinflamatorii, precum şi după eventuale tratamente chirurgicale. Procedura nu opreste în nici un fel evoluţia bolii parodontale, ci ajută doar la păstrarea dinţilor afectaţi.

   În mod ideal sistemul de imobilizare trebuie să cuprindă toţi dinţii unei arcade şi trebuie să se facă cât mai departe de axul de rotaţie al dintelui, aproape de marginea incizală sau cea ocluzală. 

 

 

Pentru imobilizarea dinţilor parodontotici cu pungi parodontale adânci şi a dinţilor cu procese carioase mari sau obturaţii vechi, voluminoase, este recomandată extirparea pulpară. Devitalizarea mai este indicată şi în cazul dinţilor cu volum coronar mic şi celor care au suferit traumatisme accidentale sau chirugicale, precum şi în cazul în care pulpa dentară prezintă o reactivitate scăzută.

Principalele indicaţii pentru imobilizarea dinţilor parodontotici sunt disconfortul resimţit de către pacient, mobilitate progresivă, migraţie şi durere în timpul funcţiei masticatorii. În cadrul sistemelor de imobilizare nu se includ dinţii frontali cu o deplasare vestibulo-orala a marginii incizale mai mare de 2 mm, cei laterali cu mobilitate de gradul II - III (mişcare orizontală şi verticală mai mare de 1 mm), dinţii cu mobilitate produsă de o trauma ocluzală şi dinţii cu inflamaţie şi exudat purulent, care nu cedează la tratament medicamentos şi chirurgical.
   Sistemele de imobilizare au evoluat o dată cu modernizările materialelor folosite şi a tehnologiei de prelucrare. Acestea trebuie să îndeplinească anumite condiţii, cum ar fi să permită o buna igienizare, sa fie concepute ca un corp de punte suspendat respectâ
nd papila interdentara şi să nu produca traume ocluzale sau efecte ortodontice. Imobilizarea dinţilor parodontotici este clasificată în funcţie de tipul de material folosit şi de durata imobilizarii.



  Imobilizarea temporară a dinţilor parodontotici

Imobilizarea temporară asigură condiţii favorabile pentru vindecarea parodontiului, în special după intervenţii de chirurgie parodontală, şi totodată ofera stabilitate pentru dinţii asupra cărora se realizează şlefuiri sau detartraje. Procedura se realizează pentru o perioadă de 2 - 6 luni.

Imobilizarea temporară externa uilizează ligaturi de sârma ortodontică, şine de acrilat, proteze fixe temporare sau gutiere, cu rol de atelă, iar imobilizarea temporară interna utilizează raşini compozite cu sau fară inserţii de fibră. Ligaturile cu fir de mătase şi cele de sârma pot fi aplicate doar pe dinţii frontali.

Imobilizarea temporară oferă medicului şansa de a prevedea rezultatele unei imobilizari permanente, însă are ca dezavantaj rezistenţa scazută şi creearea de spaţii retentive.

Imobilizarea temporară prin sisteme extracoronare se realizează prin ligaturi şi atele acrilice mobile şi este recomandată la dinţii cu mobilitate redusă, dupa intervenţia chirurgicală, sau cu scopul de a aprecia şansele de reuşită ale unui tratament parodontal complex. Aceste sisteme au ca dezavantaje durabilitatea scazută, rigiditatea mică şi instabilitatea dimensională.

   Imobilizarea permanentă a dinţilor parodontotici
Imobilizarea permanentă ajută la stabilizarea functională şi ocluzală a dinţilor parodontotici şi se realizează prin mijloace confectionate în cabinetul stomatologic, fie într-un laborator de tehnică dentară. Imobilizarea permanentă uneori succede imobilizarea temporară şi se poate institui imediat postchirurgical la dinţii cu resorbţie alvelolară redusă, fără demineralizare.

Imobilizarea permanentă se referă la sisteme de fixare intracoronare (incrustaţii) şi pericoronare (coroane) . Realizarea procedurii în cabinetul stomatologic implica imobilizare intracoronară cu armătura metalică, prin creearea de şanturi retentive în treimea mijlocie a feţelor linguale sau palantinale şi cavitati retentive de clasa a III-a, precum şi utilizarea unor materiale compozite fizionomice.

​ Tratamentul la domiciliu

 

  Tratamentul parodontozei la domiciliu include:
- periajul dimineaţa, dupa mese, seara, utilizarea aţei dentare, ajută la reversibilitatea simptomelor din parodontoză;
- folosirea unei paste de dinţi adecvate pentru parodontoză;
- folosirea apei de gură;
- folosirea cu grijă a scobitorii după masă.

- utilizarea produselor Gengigel (Specimed- disponibile în farmacii) ce se prezintă sub forma de gel, spray şi apă de gură, pe bază de acid hialuronic.
- limitarea fumatului, fiind un fapt cunoscut ca tutunul creste de 6 ori şansele de parodontoză.